În urmă cu câteva luni credeam că mă aflu în cea mai critică perioadă a vieții mele. Aveam impresia că problemele mele sunt cele mai mari de pe lume și că nimeni vreodată nu m-ar putea înțelege. După o perioadă relativ lungă de frământări și ascultat tot felul de podcasturi și chestii motivaționale am făcut alegerea de a apela la ajutor. Nu am am fost niciodată de părere că trebuie să fii nebun să apelezi la un psiholog/psihoterapeut. Însă îmi era frică să-mi deschid sufletul în fața unui om străin și să-l las să îmi descopere fiecare slăbiciune și punct sensibil.
După câteva luni de terapie, am descoperit un om minunat. Am descoperit o persoană despre care înainte de asta credeam că e lașă,naivă și prostuță. M-am descoperit pe mine cum nu credeam vreodată că sunt în stare să fiu. Simțeam o sete inexplicabilă de cunoaștere de sine, o dorință arzătoare de a înțelege ce se întâmplă de fapt cu mine. De unde au pornit toate reacțiile mele, dar mai ales ce mă făcuse să ajung în punctul în care eram. Cauza a fost simplă: EU.
După perioada de terapie am rămas cu 3 lucruri esențiale. Primul: iubirea și respectul față de mine. Cum n-am sperat vreodată și auzisem numai din interviuri cu oameni „importanți” care spuneau că au ajuns să se iubească pe ei înșiși după mult timp de căutare. Am ajuns să gust și eu din dulcele acestei realizări. După sute de întrebări care mă amețeau la propriu. După perioada de ignoranță pe care am avut-o față de mine și după ce dorința mea a devenit scop, am ajuns să aflu și să trăiesc acest sentiment unic de iubire față de mine. Am plâns la propriu de fericire atunci când l-am experimentat și de atunci nu uit niciodată să-mi spun mie cât sunt de importantă și prețioasă și cât de mult merit să fiu iubită și respectată.
Al doilea lucru cu care am rămas după perioada de terapie este răbdarea. Eram o persoană care voia totul rapid, fără trudă și eventual gratis, fără să miște măcar un deget. Aveam impresia că dacă nu obțin ce îmi doresc, totul este din cauză că n-am noroc și eventual sunt blestemată, cine știe?!. Am învățat că totul se întâmplă cu un scop și cel mai important, se întâmplă atunci când trebuie. M-am apropiat de Dumnezeu cum nu credeam vreodată ca o voi face și am învățat să accept tot ce mi se întâmpla. Am învățat că nu mi se dă mai mult decât pot duce chiar dacă în unele momente simt că mă depășesc situațiile.
A treia, dar nu ultima chestie cu care am rămas după această perioadă este o prietenă. Viorica Marocico, Vio, cum îi spun eu este terapeut și un înger trimis de Dumnezeu pentru mine să mă ajute să mă găsesc pe mine. Nu m-am simțit jenată, presată sau judecată de ea sau macar de un cuvânt de al ei nici măcar o clipă.
Dacă aș putea să fac o urare de bine cuiva, chiar și necunoscut le-aș ura tuturor să întâlnească măcar odată în viață un om ca ea. Blândețea, răbdarea și iubirea față de meseria ei, dar mai ales de oameni m-au ajutat să devin cine sunt astăzi. Nu am simțit măcar o secundă că se află la job-ul ei sau că îmi vorbește ca un terapeut, totul a fost atât de natural. Ea este persoana care m-a ajutat să-mi pun întrebările singură și m-a lăsat într-un mod subtil să-mi găsesc și răspunsurile tot singură, fără să mă simt nesprijinită sau rătăcită. Sunt și voi fi în continuare recunoscătoare pentru că am întâlnit o persoană cum este ea, sunt recunoscătoare mie că am reușit să descopăr bunătatea din mine și sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru toate acestea la un loc.
Dacă te afli într-o cumpână a vieții tale, dacă simți că te sufoci de plâns sau pur și simplu ai niște întrebări legate de tine nu ezita să ceri ajutor. Nu ezita și nu-ți fie frică să te descoperi. La început este greu și ceea ce vei afla despre tine te poate speria, însă când vei ajunge să te înțelegi și să te accepți pot să-ți promit cu mâna pe inimă că vei avea o satisfacție și o recunoștință pe care rar le întâlnești!
